Eu. De Paști. Acum 100 de ani.

Senin pe cer. E cald și verde-afară.
O barză-n cuib, la poartă, în salcâm.
M-așez pe prispă. Îmi miroase-a vară.
Un pom rotat iși cerne floarea-n drum.

Nu trec mașini. Nu sună telefoane.
E liniște. Un calm de nepătruns.
Nu suntem domni, n-am devenit cucoane.
Suntem niște tărani. Și ni-i de-ajuns.

Ne suflă-n ceafă început-de-veacul
1900 ani s-au dus…
Tot număram… Și-acum, de Paști, tot satul,
Copii și moși, ne-nvie iar Iisus.

Ne cheama toaca, mici și mari, la Denii.
Îmi fac în minte lista de pacate,
Mă-nchin și fug s-ascult din Evanghelii,
Că nu știu a citi, n-am multă carte.

Pun fotă nouă; scot din ladă-o ie
Cusută astă-iarnă, cu-a’ bătrână.
Opincile le-am cam crăpat, la vie –
Atâta grijă, dară, să-mi rămână!

Doar n-o căta’ Iisus către picioare –
Că preotu-ăl’ batrân zicea, odată:
“Nu fi fudul, de ești urât, nu doare,
Că Dumnezeu la inimă te cată’!”

Ne strângem mulți – să tot fim cam vreo sută.
Tot satu-i în biserică, grămadă.
Tăcem și nu clintim. Suflarea-i mută -
Doar a venit Iisus ca să ne vadă.

Și-mi bate inima, mi-s ochii-n lacrimi
De-al Învierii și de-al Tainei rost
Și simt fier ars prin carne, de la Patimi,
Când înțeleg ce grozăvie-a fost.

Simțim toți într-un suflet, toți de-odată
Când glăsuim “Hristos a înviat!”
S-au strîns și morții-n Ceruri, să ne vadă
Și Sfinții toți s-au pus pe-aplaudat!

Și mi-a trecut de sete și de foame
Și chiar de somn, deși se-aud cocoșii.
Nu-i loc de somn, alături de icoane –
Dorm pruncii, dar nu noi și nici chiar moșii.

Cu gust de-Împărtășanie în suflet
Pornesc, cu omu’ meu, în zori, spre casă
Pașim pe nori și-avem Lumină-n cuget
Și ouă roșii strălucesc pe masă.

Senin pe cer. E cald și verde-afară,
Iar îngerii se-adună printre noi
Și stăm pe prispă. Și miroase-a vară.
Și ne gândim la Viața de Apoi.

Nu trec mașini. Nu sună telefoane.
E început de veac. Iisus e viu.
Nu suntem domni, n-am devenit cucoane.
Suntem țărani creștini. Atâta știu.