Dragii mei, mi-aduc aminte cu mare bucurie de vremurile în care ne vedeam și vorbeam zilnic aici, pe blog. S-au strâns oameni frumoși, oameni care aveau ceva de spus, tineri de toate vârstele care iubesc cărțile și scrisul, muzica și artiștii, românii și România, oamenii și binele.

Am vorbit de toate aici și vă invit s-o facem în continuare, dragilor, numai ca ne mutăm un pic și la TV. Doar un pic: de luni până joi, de la 8 la 9 seara, la talk-show-ul ROMÂNII AU PREZENT, difuzat pe GiGa TV. 

Acum 3 ani, când am hotărât să mă retrag din televiziune, am spus că mă voi întoarce numai dacă voi crede din toată inima într-un proiect.

Alex Căruceriu este omul căruia îi mulțumesc că acest proiect a prins viață și că m-am întors la vechea mea dragoste, televiziunea, mult mai repede decât aș fi crezut. Reverență, Alex! Mă pregătisem să stau departe de lumea asta pentru mult timp sau pentru totdeauna, dar tu ai făcut o magie și… iată-mă!

Abia aștept să vă spun mai multe și despre restul oamenilor buni și frumoși din echipa mea și din echipa GiGA TV, dar acum fug să continui
pregătirile pentru emisiune.

Am nevoie de fiecare dintre voi, dragii mei, și știu că mă veți susține! Vă mulțumesc și vă-mbrățișez, cu toată dragostea.

Ne vedem deseară, la 20.00, la ROMÂNII AU PREZENT! Să fiți acolo! Vă aștept!  

Într-o stare de grație pe care cuvintele nu mă ajută mai deloc s-o descriu, am desenat icoana Maicii Domnului cu Pruncul Iisus. N-o să uit vreodată că am înrămat-o în Vinerea Patimilor… Ce-i drept, am suferit un pic că n-am mai scris un poem pascal, așa cum am făcut în ultimii doi ani, dar suflul icoanei mi-a spulberat tristețea versului nescris.

O privesc și în clipa asta și tare mi-aș dori să simțiți ce simt eu…

“Mulți te prețuiesc pentru câte o faptă a ta; te prețuieste în adevăr numai acela pentru care exiști întreg, pentru tine însuți.” Nicolae Iorga

Îmi plac oamenii bătrâni. Mi-au plăcut de când mă știu. Mi-a plăcut de mică să-i ascult vorbind de-ale lor, chiar de auzeam a suta oară aceleași istorisiri din tinerețe. Nu mi-am ferit vreodată fruntea și obrajii de mâinile lor aspre și ezitante, ba chiar le-am pândit mângâierile. Nicăieri nu m-am simțit mai ocrotită decât cu obrazul lipit de ilicele lor cu iz de dulap vechi, lucrate de mână și dichisite cu nasturi urâți, ultimul fiind mai tot timpul cusut cu ață neagră, că pe-aia albă au uitat pe unde-au pus-o…

Bătrânii deapănă tăceri pe care n-am obosit nici în ziua de azi să le-ascult. Cu ei aproape, simt că aparțin tuturor vremurilor: nu de puține ori am avut certitudinea că pala de vânt care le răvășește părul alb vine de demult, străbătând timpurile… ”Când voi albi, n-o să mă vopsesc; vreau să-mi las părul alb și moale, ca al lor” – așa mi-am promis, pe când eram copilă, și încă intenționez să mă țin de cuvânt. Părul alb e ca o declarație de intenție: omul îți spune că nu mai e în competiție cu tine, tânarul. Cei cu părul vopsit încă mai luptă, cred eu, iar realitatea nu m-a contrazis prea vehement…

Bătrânii sunt ca niște viori vechi, rămase fără coarde, de-atâta cântat. Și totuși… când privești o vioară, îți și răsună-n minte muzica ei. Chiar și când tace prelung, cu arcușul flendurit alături.

]]> http://www.laviniastefan.com/o-via%c8%9ba-de-om-a%c8%99a-cum-a-fost/feed/ 16 http://www.laviniastefan.com/lulelele-mele/ http://www.laviniastefan.com/lulelele-mele/#comments Mon, 05 Jul 2010 09:07:32 +0000 Lavinia Stefan-Filip http://www.laviniastefan.com/?p=1118 Sunt ale turcului, de fapt. Așa se cheamă planta – Luleaua turcului. Răspunde și la numele Bignonia… Toți o știm, dar am văzut că puțini știu și cum o cheamă – ”planta aia cu flori lungi, corai, de o vezi pe garduri și pe case” – cam așa sună descrierile… De-asta m-am și apucat să fac prezentările. E foarte descurcăreață și, dacă vede că nu-i construiește nimeni un suport special, își întinde ea ”antenele” până dă de un zid sau de un stâlp, de care se lipește mintenaș, printr-un sistem de ventuze pe care le poartă la încheieturi.

Primăvara, Luleaua poate da emoții mari, pentru că tulpinile ei albe și lemnoase arată ca niște uscături rășchirate – un tertip de care uzează și Mâna Maicii Domnului, de altfel – face pe mortu. Mulți stăpâni intră în panică, crezând că au pierdut planta, și recurg la ciupiri și tăieri inutile. Puțintică răbdare le-ar dezvălui niște mugurași de toată minunea, din care ar ieși curând frunzulițele, ca niște mustăți care numai verzi nu sunt, bătând mai mult în maro-vișiniu. Dar și când vine verrrrdele… e o nebunie de verde, plimbat prin toate nuanțele – de la crud la răscopt.

Florile se deschid pe la jumătatea lui iunie – probabil că nu le place singurătatea și de-asta apar în buchețele colorate simfonic, de la galben de lămâie la bază până la vișină putredă în vârf, trecând prin toate tonurile de oranj, după cum vedeți și în poză.

O să mă întrebați ”cum se prinde”. Eu am prins două Lulele din butași: i-am înfipt cu nădejde în pământ, într-un loc cu mult soare, și i-am udat fără să mă zgârcesc defel la apă – plăntuța e o bețivă, să știți. Când au crescut cam de vreo doi metri, le-am construit o arcadă înaltă de vreo 3 metri și lată de 1 m, din plasă de Buzău. I-am lăsat o deschidere de vreo 3,5-4 metri. V-o prezint în ținuta de toamnă-iarnă Instalația a rămas montată acolo și după sărbători, conform planului – Luleaua arată ca o divă în serile de vară, luminată discret, prin frunziș, de puzderia de beculețe. Puteți să ”furați” ideea, nu mă supăr

Una peste alta, eu zic că e o plantă absolut specială Luleaua asta, fără de care nu mi-aș mai putea imagina grădina. Dacă stați la curte și nu aveți una, vă sfătuiesc cu toată căldura să vă luați. Nu vă sfiiți să mă întrebați orice vreți despre ea – vă povestesc, cu mare drag, tot ce știu! O zi ca o floare vă doresc!

]]> http://www.laviniastefan.com/lulelele-mele/feed/ 30 http://www.laviniastefan.com/trei-minunei/ http://www.laviniastefan.com/trei-minunei/#comments Mon, 28 Jun 2010 12:30:37 +0000 Lavinia Stefan-Filip http://www.laviniastefan.com/?p=1045

Trei Minunei

se legănau

pe o pânză de păianjen

Și pentru că

nu se rupea

a mai venit un Minunel.

4!

4 motănei-Minunei, atâția suntem, nici nu-ncape vorbă, numai că unul n-a binevoit să stea la poză, atâta tot. Și ce poză! Una antologică, demnă de orice calendar cu motănei adorabili… Priviți, deci, și minunați-vă, boierilor, de acești poznași, de arta cu care știu ei să pozeze, de zici că am măsluit imaginea prin cine știe ce trucaj (extra)ordinar! Și totuși, trucajul lipsește, parol…

Iată-l, însă, și pe cel de-al patrulea Minunel, zis și Bolero(după modelul încondeiat pe blăniță) sau Buflică(după proporții, fiindcă e cel mai grăsan)…

E vreun suflet de piatră care nu se topește după ei? Care-ai zis ”da”, te-am și halit, cu fulgi cu tot… ))

GALERIA ”MINUNEII S.A.”

Eeei, da! Acum puteți posta câte un comentariu dedicat pentru fiecare poză din Galerie – dacă vă ridică vreun pufos la plasă – fiindcă am făcut câte o postărică mititică din fiece imagine. Oricum, cu sau fără comment dedicat, cine nu dă click, pentru mărire, nici nu știe câte zâmbete pierde!

Ar fi avut pește, dacă nu s-ar fi împuțit, cum îi e obiceiul, de la cap. Ce nu s-a împuțit, s-a împuținat. Și nu s-a împuținat puțin, ci puțin mai mult decât trebuia. Până la cvasi-dispariție. Motivele nu mai contează, pentru mine, dar n-am nimic împotrivă să le enumere cineva care a avut ambiția de a le ține socoteala.

Eu o să mă concentrez pe bâte, pentru că ele ocupă, acum, toată balta. Ciudat, dar văzută de departe, balta nici nu pare baltă, ci o pădure cu copaci decapitați. Te trezești întrebându-te cui i-o fi dat prin cap să scurteze pomii doar de coroană și nu și de trunchi,  dacă tot a pus mâna pe secure. Iluzia pădurii se spulberă, însă, imediat ce ajungi mai aproape – realizezi, crucit, că ai în fața ta nu copaci, ci bâte, poate la fel de multe ca la 1907 sau ca la Mineriade, dar în alt context, firește.

Fiecare stă cum a apucat, mai câș sau mai drept, mai bine înfiptă sau mai superficial, funcție de priceperea și forța celui care a dat cu bâta în baltă. Apoi măciuliile: firesc ar fi să nu se înțâfnoșeze prin aer, ci să stea cuminți în mâl – asta dacă pălitura ar fi fost executată corect, cu mâna pe ciomag, adică, și nu pe extremitatea bulbușată. Chestie de nuanță, nici nu prea contează…

În definitiv, important e să lași urma bâtei tale pe harta bălții. Sau pe balta hărții. ”Că altfel, ce?” se neliniștesc câțiva inocenți. Altfel nu exiști - ăsta-i răspunsul, pe cât de descumpănitor, pe atât de mobilizator – depinde cum îl iei.

La câțiva metri de mine, un copil de vreo doi-trei anișori, venit cu tată-su de mână la baltă, repetă, ca un roboțel, ceva cu ”nu ește, da aște mute”… și iar: ”nu ește, da aște mute”, după care începe să urle. Preț de câteva secunde, îmi bat capul să-nțeleg ce tot zice țâcă și sunt cât pe ce să mă prind, dar gândul, condus de fluxul privirii, îmi fuge în altă parte, înapoi, către laitmotivul bălții: bâta. Privind la ditai bâta pe care tătâne-su o târăște după el, mă întreb dacă nu cumva urmează să asist la o lecție de viață, ca de la tată la fiu…

Mă întorc și plec înainte să aflu ce urma, convinsă că n-am pierdut nimic irepetabil. Data viitoare o să-l descos pe pici despre ”nu ește, da aște mute”, asta dacă n-o să fie prea ocupat cu lecțiile pe care i le dă tati la baltă. Noi să fim sănătoși… și bâte să fie, că baltă e destulă!

sursa foto: taringa.net

Mă surprind gândindu-mă de unde mai am energie să-mi mișc globii oculari… mi se pare un efort fantastic, pe arșița asta răscoaptă. Bine că n-am aripi și că nu trebuie să mă deplasez în zbor să-mi iau o cană de apă – mi-ar fi peste poate chiar și cea mai leșinată fâlfâire… Noroc că sunt om, îmi zic, noroc că am mâini… mâini cu care pot răsuci robinetul salvator al dușului, mâini care pot meșteri cea mai grozavă limonadă, din două lămâi stoarse într-o cănuță îndesată de cuburi de gheață și frunze grase de mentă, mâini care pot mângâia paginile unei cărți despre tărâmuri cu zăpezi, în cel mai răcoros colțișor al casei… Daaa, limonadă și zăpezi, chiar așa… Sau așa:

Rânesc zăpada dintr-o carte

o strâng grămezi

pe patul meu

și mă așez mai într-o parte

în fripte-amiezi

cu gust de seu

*

Îmi scald o pernă-n limonadă

și mă scufund

în zeama ei

îmi dau cu pudră de zăpadă

în strat profund

pe ochii grei

*

Și bag divorț de fierbințeală

mă înnuntesc

cu alb de nea

și mă mărit la repezeală

în mod firesc

cu iarna mea…

Ca să-i dea live, pe ultimul drum… Și, pentru că trebuia să poarte un nume, așa i s-a spus, simplu și la obiect - Funerar TV.

Care va să zică… dacă, viu fiind, nu a aflat mapamondul de tine, acest nou post românesc de televiziune îți deschide laaaarg porțile afirmării. Cu o singură condiție. Să mori. Și să le dea prin cap rubedeniilor să te suie pă laiv striming, da… cu tot tacâmul: bocitoare, pomneți, prosoape, coroane deosebite, tot tot tot…

Știu că ați făcut ochii mari… Doar din atât, prieteni? Ia țineți-vă bine de scaun și pregătiți-vă câteva cruci largi, pentru că acuși urmează să vă șocați de-a binelea. Noroc că domnii de la teveul împricinat fuseră drăguți și se gândiră să ne întâmpine cu căldură: ”Bine ați venit pe Funerar TV!” Hai, îndrăzniți: http://www.funerartv.ro/

Măi, eu nu mă pot opri din râs – nu mi-o luați în nume de rău, doar știți că am dese puseuri de sensibilitate, dar se pare că nu pe chestii din astea… uitați și voi slogan: ”Vrei sau nu, tot aici ajungi!”!!?? Whaaaat? Epocal! Răvășitor! Vă dați voi seama, dragilor, că suntem unici în lume cu Funerar TV al nostru? Cică: ”Filmare cu trei camere și regizor de montaj – 840 de euro”. Uaaaa! Trai, neneacă! Dacă sunt pe recepție colegii din televiziune: fraților, demisia, repede, de pe unde-oți lucra și… ușcheala!

Doamne, mare, imensă ți-e grădina… eu nu-mi revin, m-am blocat, recunosc… am senzația că taman ce-au picat și ultimele proptele care mai țineau bunul simț în picioare, decența, simțul omeniei, simțul penibilului, chiar dacă stăteau cu toatele într-o rână, ca vai de ele… Ce manea maximă și tristă, acest post tv sau cum s-o numi el!

Acum un an și ceva, profețeam, pe blog, apariția ororii: ”Eu mă întreb de ce nu s-o face un post “Funeral TV”, cu garoafe pe siglă… măcar am ști o treabă ” – era un comment prin care răspundeam cuiva, la o mai veche postare de-a mea, ”Iisus, răstignit în prime-time”…

Fragmentul de mai-jos este un citat din cartea lui Dan Puric, Despre omul frumos(capitolul Ortodoxia în arta românească):

Constantin Brâncuși și Masa celor doisprezece Apostoli

”Găsim apoi expresia firii creștine a acestui popor și în ansamblul brâncușian de la Târgu Jiu, închinat eroilor căzuți în primul război mondial. Căci denumirile inițiale, modificate apoi din rațiuni ideologice, au fost: Poarta înfrățirii între neamuri și nu Poarta Sărutului; Masa celor doisprezece Apostoli și nu Masa Tăcerii; Coloana Pomenirii fără de sfârșit și nu Coloana Infinită. Privit de sus, din elicopter sau din avion, complexul memorial de la Târgu Jiu este unit de o alee, formând deopotrivă o sabie, dar și o cruce. Este, de fapt, o cruce-sabie. Romburile Coloanei Pomenirii fără de sfârșit sunt profiluri de coșciug, stilizate de artist. Și astfel, coșciug peste coșciug lăsând ultimul capac deschis, arată jertfa continuă a acestui neam. Este ca un testament și un act de identitate al nostru, Brâncuși intuind astfel, ca și Eminescu, condiția permanent jertfelnică a acestui neam.”

Am mai zăbovit un timp recitind pasaje dragi din cartea lui Puric, iar asta mi-a dat ghes să mă scufund și printre cuvintele lui Brâncuși. O filosofie întreagă…

”Am șlefuit materia pentru a afla linia continuă. Și când am constatat că n-o pot afla, m-am oprit; parcă cineva nevăzut mi-a dat peste mâini.” Constantin Brâncuși

Am tot scotocit printre operele și citatele ce poartă semnătura lui Brâncuși. Sunt și acum sub magia stării pe care mi-au creat-o… O incursiune biografică vă așteaptă aici. Mi-a venit ideea să strâng tot ce am găsit mai frumos și mai profund în galeria de fotografii de pe prima pagină a blogului meu, ca să le puteți răsfoi și voi(găsiți instrucțiuni de folosire chiar deasupra casetei gri, cea cu pozele). Fiecare imagine are atașat, pe verso, unul sau mai multe citate din zicerile Maestrului – sunt fabuloase, le veți iubi… Am muncit ore în șir, dar sper să vă aducă bucurie și teme de meditație drumeția asta fantastică prin lumea marelui nostru Brâncuși…